Vreme de câțiva ani buni, orice mi s-ar fi întâmplat, erau de vină mereu cei din jur, compania, manageru’, circumstanțele..dar niciodată eu.
VICTIMA
Îmi amintesc de un job de acum 8 ani, unde câștigam 1600 ron/lunar. Îmi ajungeau să plătesc chiria pentru o cameră într-un apartament în care locuiam cu fiica mea, grădinița ei și îmi mai rămâneau fix 9 ron pe zi de mâncare.
Lucram în recrutare și munceam pe brânci ca să primesc comision, cu speranța că urma să mă scape de datoriile ce se tot adunau. Așa m-am îndrăgostit de recrutare. Și mă zbăteam să trimit candidații la salarii bune, negociam pentru ei și îi ajutam să se dezvolte, pentru a șanse mai bune profesional. Făceam orice pentru ei, dar nimic pentru mine.
Mă culcam și mă trezeam cu gândul că sărăcia care mă bântuia de ani de zile avea să fie mantra vieții mele. Mă îngrozea ideea de a nu avea bani de medicamente dacă cea mică s-ar fi îmbolnăvit…și paralizam în frica asta. Îmi murea efectiv creierul, nu eram în stare să găsesc soluții.
Având o manageră mai agresivă în abordare, începuse să mă afecteze tare că era bully cu colegele mele. Devenind team leader în echipa de recrutare, mi-am asumat eu un rol de salvatoare pe care nimeni nu mi-l ceruse.
Și așa a început.
SALVATOAREA
Dacă nu m-am putut “salva” pe mine, am hotărât să îi salvez pe alții.
“Mama răniților” …asta scria pe eticheta pe care mi-o lipiseră pe laptop colegii mei din următoarea companie în care am lucrat. Și cam asta am fost apoi câțiva ani la rând. Salvatoare. Dar nu în modul ăla eroic, demn de serie pe Netflix. Nope. Salvatoarea obosită, intoxicată de medii de lucru toxice, ce ar fi făcut orice pentru a se ține ocupată numai-numai să nu fie nevoită să se uite în oglinda interioară. Purtam luptele tuturor, îi împingeam pe toți să fie mai buni/mai curajoși/mai orice ….numai pe mine nu.
Ce e păcătos tare la rolul asta….e că pui pe umerii tăi responsabilitatea vieții celorlalți. Tu ești de vină dacă ei eșuează, e datoria ta ca ei să reușească. E ca și cum lumea începe și se termină la tine și aproape că e periculos și să dormi…că deh…ce ar face lumea fară tine?? Ești mereu ocupat, nu iți poți lua concediu, “ocupat” devine starea ta de drept și, evident, toată lumea depinde de tine.
Nu-ți trece prin cap nici măcar o secundă faptul că oamenii aceia sunt perfect capabili să trăiască și fără tine și că au dreptul să eșueze, iar atunci când tot încerci să îi salvezi…îi pui automat în rol de victimă. Și în fiecare zi mai pui câteva zeci de kg de responsabilități în spatele tău, care în câțiva ani cântăresțe cât toată echipa de Sumo a Japoniei. Mânată de cele mai bune intenții la suprafață, fugind de fapt în interior de substrat, am început să mă sufoc sub toată greutatea asta.
Și așa am făcut cunoștință cu al doilea BURNOUT.
AGRESOR
Sper să fie o afecțiune pe care să nu fiți nevoiți să o înțelegeți. Adică să nu vă confruntați cu ea vreodată. Dar ce ar trebui să știți despre cei aflați în așa stare, e că devin mai acri decât castraveții murați ai bunicii mele.
Cinismul e servit la mic dejun, prânz și cină. Și n-a lipsit nici la mine.
Devenisem acră. Din tipa aia cool, omul oamenilor, devenisem inamicul public. Nu ratam nicio șansă să subliniez toate modurile în care compania a greșit. Că deh…eu fusesem perfectă!
Și totuși…cum să plec? Păi mai era un gram de salvator în mine…ce se face echipa fără mine?
Și mai mult….fugitul e pentru lași, nu? Dacă plec, sunt slabă, renunț ușor…ce ar spune asta despre mine?
Treaba bună e că viața știe mai bine decât tine ce ai de făcut și dacă faci măcar 2 secunde liniște să te asculți pe tine, o să găsești răspunsul de care ai nevoie.
L-am găsit și eu într-o zi când m-am întrebat până când mai am de gând să o țin tot așa. Nu mai voiam să fiu nimic: nici manager, nici coleg, nici victimă, nici salvator și cu siguranță nu agresor.
Dar abia când am stat, când am luat pauză de la tot, am avut curaj să pun trei întrebări care au ajutat să se facă lumină:
- Cine sunt?
- Cine vreau să devin?
- Ce aleg să las în urmă?
Și îmi mulțumesc în fiecare zi pentru că am avut curaj să răspund sincer la ele.
CONTRIBUTOR
Am aflat apoi că nu am vreo stea în frunte, dar nici nu trebuie să mă desconsider. Am aflat că pot fi în fiecare zi cea mai bună versiune a mea și că pot fi alături de oamenii care au nevoie de mine. Dar mai ales, am aflat că atunci când oamenii au nevoie…vor cere. Și atunci e cel mai prielnic moment să susții.
Și cel mai important, am decis că nu vreau să las lumea cum am găsit-o. Vreau să contribui la creșterea primei generații de GOOD ENOUGH.
Nu vreau să mai fim mici. Nu vreau să ne desconsiderăm și să ne punem pe rând în toate rolurile de mai sus. Oricât de bune ar fi intențiile noastre, rolurile de mai sus sunt extrem de dăunătoare.
Eu vreau să muncim sănătos, să avem relații cu sens cu cei din jur, să ne creștem copiii așa cum au ei nevoie și să construim pentru ei o lume în care să nu aibă acest nor de “nu-s suficient, nu merit” deasupra capului.
Tu în ce postură te găsești azi?
Și în ce rol ar trebui să fii ca să aduci sens și fericire în viața ta?
Și de tine depinde ce fel de carieră profesională ai. Nu mai aștepta ca alții să aibă grijă de tine. Învață cum să îți faci o strategie de viață și de carieră.
Știu că e un topic sensibil, așa că îmi poți scrie în privat dacă nu te simți în largul tău să împărtășești public. Nu uita: dacă ai nevoie de ajutor…tot ce ai de făcut e să îl ceri!
Eu nu mai încerc să salvez pe nimeni, dar sunt oricând dispusă să te susțin în procesul tău de dezvoltare!
