La cererea publicului, povestea despre Tom.
Vă tot povestesc despre vremurile mele de sărăcie, dar nu pentru că aș căuta compătimire sau atenție, ci doar pentru că vreau să ajungă la cât mai multă lume ideea că putem depăși anumite situații ce ni se pot părea imposibile.
Această poveste e iar din acele vremuri. La 25 de ani eram mamă singură, cu un copil de 3 ani și jumătate și o grămadă de datorii. Stăteam în chirie și abia aveam bani de mâncare. Aveam 4 joburi și dormeam 4-5 ore pe noapte ca pot să jonglez cu toate, așa că am decis să plec să lucrez pe un vas de croazieră, în USA.
Am împrumutat banii de plecare, am lăsat-o pe fiica mea la părinții mei și am pus cam toate speranțele mele într-o valiză roșie, cu o roată stricată.
Planul era să mă opresc înainte de îmbarcare, două zile la mătușa mea din Miami, to catch up. Stau tare prost la partea de planificare de călătorii și orientare în spațiu, așa că nu e de mirare că gara din Tampa, din care trebuia să iau trenul spre Miami la ora 2 dimineața, după ce aterizam, era închisă. Se pare că au omis să pună acest detaliu pe site-ul de pe care am rezervat biletul de tren.
Așa că iată-mă la 2 noaptea, cu valiza roșie rămasă acum fără alte două roți. Avea doar în jur de 20 de kg și trebuia să o car de mâner. Avem fix 50 de dolari în buzunar, care ar fi trebuit să îmi ajungă până la prima leafă, din care oricum aveam să rămân fără nimic, pentru că trebuia să returnez datoria făcută pentru a plăti firma de recrutare.
Un “rezident” al unei cutii de carton din curtea gării dezafectate (a nice homeless person) mi-a spus că ar trebui să iau autobuzul pentru a putea ajunge la autogara Greyhound, ca să iau de acolo un alt bus spre Miami. Aveam de așteptat până la 6 dimineața, atunci când trecea autobuzul pe acolo spre autogară.
Am ațipit la un moment dat pe o bancă, gândindu-mă că toate mi se întâmplă numai mie și că am un noroc de mai mare râsu’.
M-am urcat în autobuzul în care mai era o singură persoană. Un tip cu un sac mare de gunoi în brațe, cu o geacă cu trei numere mai mari și șlapi. M-am așezat cuminte pe un scaun cu gândul că trebuie să număr stațiile până la autogară. Tipul cu sacul a venit mai aproape de mine și s-a prezentat. Mi-a întins mâna zâmbind.
Hi, I’m Tom. How are you? Sorry…I am just so excited!
Hmmm… un străin cu un sac de gunoi în brațe îți spune că e excited …unii din voi ar spune că nu trebuie să vorbești cu străinii, dar oricine am fost în viața mea, un lucru a fost constant la mine: aleg mereu să văd ce e mai bun în oameni. Așadar, deși aveam toate scenariile demne de Stephen King în minte, am întins mâna și m-am prezentat.
Am intrat în povești și mi-a explicat că e foarte excited pentru că abia a ieșit din închisoare de 2 ore, pentru bună purtare, după 10 ani, pe care îi primise pentru jaf armat. În sacul de gunoi avea “all of his belongings” împreună cu zecile de scrisori pe care le tot scrisese fiicei sale de 16 ani. Din păcate aceasta nu a deschis nici una și doar le-a trimis înapoi la destinatar. Se îndrepta spre aceeași autogară c și mine, pentru a putea ajunge la sora lui, unde avea să “sleep on the couch, until he figures things out” . Dar ce știa Tom era că nu vrea să mai piardă nicio secundă și că va găsi o modalitate de a o face pe fiica lui să-l ierte “no matter what it takes” .
Părea să regrete faptul că abandonase școala și îmi tot explica cum anturajul face o mare diferență și că vrea să fie sigur că fiica lui nu va ajunge vreodată într-un mediul nepotrivit.
Într-un final, am ajuns în autogară, unde am avut de așteptat în jur de 3 ore autobuzele. Între timp, se deschisese un fast food fix lângă banca pe care noi stăteam de vorbă și îl vedeam cum se uita la burgerii pe care ceilalți îi cumpărau. L-am întrebat dacă îi e foame și mi-a zis că nu are niciun ban, iar sora lui îi plătise biletul de tren.
Mi-am dat seama atunci că cei 50 de dolari ai mei sunt o avere, așa că m-am dus și ne-am luat de mâncare, apă pentru drum și i-am dat și 10 dolari, pe care să-i aibă just în case.
Ne-am urcat în autobuze diferite și ne-am văzut de drum. Nu știu ce s-a întâmplat cu Tom mai departe, dar omul acela m-a făcut să înțeleg “the power of choice” .Vedeți voi, eu nu cred că doar anturajul e important. Eu cred că important e să știm cine suntem noi, să ne descoperim întru totul, să înțelegem de ce suntem aici și să alegem să trăim în consecință.
M-am întrebat atunci cine sunt și cine vreau să devin, unde mă văd peste 20 de ani și ce va povesti fiica mea despre mine celor din jurul ei. Voi fi o persoană ce va da mereu vina pe mediu, anturaj, ghinion, neșansă, sau voi deveni EU și îmi voi asuma cursul vieții mele?
Și se pare că EU aleg să cred în oameni, să cred că se poate. Să nu mai stau în victimizare și să iau atitudine. Iar dacă ceva nu merge…haideți să găsim soluții! Dacă ceva nu ne face bine…haideți să renunțăm și să mergem mai departe!
The way I see it….suntem deja aici, nu? Atunci…de ce să nu onorăm asta, ALEGÂND zi de zi să trăim conștient și să contribuim la ce e în jurul nostru, fiecare cum poate?
Așa se face că cea mai importantă lecție a vieții mele a costat câțiva burgeri și încrederea că ORICINE ne poate învăța lucruri valoroase.
P.S Dacă e ceva valoros în povestea asta pentru tine, dă-i un share, pentru a putea să ajungă la toți cei care azi au nevoie de un pic de…inspirație și speranță!
